joi, 21 august 2008

... am avut o matusa

Am senzatia uneori, prea des in ultima perioada, ca viata noastra a tuturor este atat de fragila. Traim intr-un razboi total, intr-o lupta crâncenă nu pe viaţa şi pe moarte ci ducem o luptă acerba pe bani si pe moarte, fiindca viata nu mai avem. Muncim, alergam, de multe ori ne neglijam pe noi, şi mai rau ... îi neglijam pe cei dragi, şi realizăm asta abia atunci când ei nu mai sunt.
Am avut o mătuşă
... pe care am respectat-o si iubit-o deopotriva. O femeie simpla de la tara, dar era genul acela de om care ar putea da lectii de diplomatie, nu spun presedintelui României, fiindca asta ar fi usor... ci unor diplomati de seama. Ne-a crescut într-o oarecare măsură... pe mine si pe verii mei. Vremurile s-au schimbat, noi am crescut şi ne-am luat zborul care încotro. Verii au plecat la muncă în străinătate, eu departe de acel loc frumos... la vreo 200 de km, aici in capitala cu un serviciu care de multe ori nu ma lasa nici sa respir. A sosit vremea să mă intorc in acel loc pe care acum il vad si-l simt altfel, chiar daca sunt departe de el, un loc in care mi-am petrecut o buna parte a copilariei... m-am intors si mi-am regasit matusa. Era imaginea cu care, poate paradoxal, deja ma obisnuisem, chiar daca de fiecare data era alta. Tanti Rica făcea curatenie in curte, cu aceleasi haine parca pe care le stiam de o vesnicie, ceva mai batrana insa suficient de robusta sa poata tine o gradina si o casa in conditii impecabile. De fiecare data avea ceva bun de scos pe masa, atunci cand noi, astia de la oras, ne aminteam de ei... oamenii de la tara. De data asta a venit cu o branza de capra, cum nu mai mancasem nicaieri, si cum probabil nici nu o sa mai mananc vreodata... S-a uitat la mine si mi-a zambit, spunandu-mi sa nu-i mai dau atatea telefoane ca mereu o opresc de la treburile casei. A fost o gluma atunci, care cred ca la acea vreme nici nu m-a impresionat foarte tare... acum insa cand stau si ma gandesc imi curg lacrimi din ochi. Am plecat de la tara cu gandul sa o sun macar odata pe saptamana... din pacate nu am mai apucat sa fac asta. La o saptamana dupa ce ne-am despartit s-a internat in spital, dupa o alta saptamana a plecat in lumea celor drepti. Dumnezeu s-o odihneasca-n pace. Iubiti-i pe cei de langa voi, si nu va lasati luati de vartejul grijilor de zi cu zi, ca vine o zi in care poate o sa regretati. Eu regret.

2 comentarii:

Florin Budescu spunea...

Salut, Stelica. Imi pare rau si Dumnezeu sa o odihneasca in pace. Am trecut aici pentru ca te-am vazut intr-o lista de blogeri si, cum ne cunoastem si imi place ce scrii, te trec in lista mea de blogeri

Anonim spunea...

multumesc florin, ma bucur sa te revad ... chiar si asa virtual